Morana urmărea țăranii care se adunaseră în coloană pentru a intra în cetatea păzită de soldații așezați atât la porți, cât și pe metereze. Miji ochii și încercă să se apropie pentru o vizibilitate mai bună. Se ascunse după un zid de bolovani și încercă să nu iasă în evidență. O mulțime de oameni entuziasmați, printre care și mulți tineri, se înghesuiau la intrare grăbiți, de parcă ceva urma să fie celebrat, sau poate așa era tot timpul. Ceva sigur se întâmpla acolo, iar ea voia să afle, dar mai ales să găsească ceva de mâncare.

O căruță plină cu fân se opri chiar în dreptul ei, așteptând drum liber. Morana era atât de mică, încât se putea ascunde fără probleme în grămăjoara de fân. Se aruncă în el și
își făcu un culcuș în care se ghemui. Căruța se mișcă din toate încheieturile când porni, iar fata, luată prin surprindere, își duse mâna la gură să-și înăbușe un scâncet. Însă oamenii erau destul de gălăgioși și nimeni nu ar fi auzit-o.

După câteva minute în care își îndură sudoarea trupului și aerul sufocant, căruța ajunse la vameși. Agitația îi făcea inima să bată cu accelerație și o indispunea. Voia doar să treacă, dar nu putea fi așa de simplu. Un soldat luă o furcă și începu să împungă fânul. Țăranul îi asigură că nu ascundea nimic, dar soldații erau încăpățânați. O lovitură trecu pe lângă umărul ei, iar alta abia îi rată picioarele. Închise ochii, simțind că va sfârși străpunsă de furcă. Ar fi fost hilar, dar soarta ei nu fusese îndurătoare. Oamenii începură să urle nerăbdători. Erau sute care așteptau în spate. Soldatul, sictirit de revoltă, aruncă furca în vârful fânului și lăsă căruța să plece. Morana cu greu se abținu să nu chiuie de ușurare.

Coborî abia când se îndepărtă cu mult de poartă și putea să-și piardă urma în mulțime. Tarabele o înconjurau și era lovită din toate părțile de oameni agitați. Lumea se îngrămădea la legume, fructe, flori, pâine, haine, decorațiuni, medicamente, plante naturiste și sute de produse pe care Morana nu le mai văzuse în viața ei.

Profită de ocazie și se apropie de tarabe, apoi înșfăcă un fruct roșu și pufos, cât un pumn, doar ca să verifice dacă putea șterpeli și ceva mai prețios. Inspectă zona și zări taraba cu afumături. Se linse pe buze și se furișă până într-acolo. Hălcile de carne erau înșirate pe două etajere de lemn. O asemenea pradă era ușor de văzut. Trebuia să încerce cu ceva mai mic. O pulpă de pui, de exemplu, sau un cârnat. Făcu acest lucru când vânzătoarea se întoarse să servească un client. Se duse la o altă tarabă unde se vindeau produse lactate, apoi la cea cu pâini. Prada o ascunse sub rochia largă care-i acoperea trupul firav. Nimeni nu ar fi bănuit-o. Lumea era și așa destul de agitată în acel moment.

Înfulecă tot ce capturase într-un colț ferit din spatele pieței. Când setea o cuprinse, începu să caute o fântână, dar nu credea că va găsi una. Totul era amenajat în așa fel încât să nu se facă mizerie, drumul fiind pavat cu bucăți late de piatră de munte, tarabele din lemn solid și fundație din bolovani. Drumul spațios ducea către niște clădiri care ar fi putut atinge soarele. Morana ajunsese într-o cu totul altă lume față de cea în care trăise în sclavie.

Își întoarse capul când auzi strigăte. În următoarea clipă cineva se izbi de ea și căzură amândoi pe pietriș. Când reuși să se ridice, cealaltă persoană deja își luase tălpășița, urmărită de patru indivizi cu pelerine. Din câte se vedea, căldura era ultima lor problemă. Trebuiau să prindă acel om care scăpase în urma sa ceva strălucitor. Morana ridică din țărână un lanț cu un pandantiv în formă de lebădă. Îl studie, apoi și-l prinse în jurul gâtului. O străfulgerare de o clipă îi apăru în fața ochilor. Nu era de-ajuns pentru a-și aminti, dar reținuse forma unor aripi albe.

Morana nu știa încotro să meargă, așa că se luă după acei indivizi și nu se opri decât în momentul când picioarele începură s-o doară. Ridicându-și ochii, văzu că platoul din fața ei era plin de tineri aparent de-o vârstă cu ea. Își învinse frica și se camuflă în mulțime, așteptând să se întâmple ceva. Tinerii erau gălăgioși și curând ea descoperi motivul adunării. Se lăsă liniștea când un bărbat cu barbă și chelie, destul de vânjos și îmbrăcat elegant urcă pe scările din granit ale unei Academii maiestuoase.

– Bine ați venit la deschiderea festivității de începere a anului academic! Mulți dintre voi veți porni pe un drum nou și știu că sunteți nerăbdători să treceți peste această perioadă,
dar vă asigurăm că profesorii din anul acesta nu vă vor crea probleme.

Tinerii râseră. Chipul Moranei era împietrit.

– Ne mândrim cu cea mai prestigioasă Academie unde oportunitățile sunt nelimitate. Timp de șapte luni de acum înainte vă veți putea practica și îmbunătăți abilitățile și pasiunile.

Bărbosul trecu la un subiect interesant la început, dar care își pierdu farmecul când el începu să povestească cu lux de amănunte istoria construcției acelei clădiri și importanța culturii în capitală.
Morana își implementă un plan de supraviețuire în timp ce acesta continua discursul plictisitor. Avea să supraviețuiască. Voia să își găsească locul. Nu mai putea fugi. Nu mai voia să se ascundă. Dar cum avea să se integreze dacă nu avea o identitate?

Urmări cu atenție tinerii care discutau în grupulețe, fără să acorde atenție boșorogului bărbos, și ochi un punct de atac. O tânără blondă cu păr lung se despărți de un grup de lângă poartă și se îndreptă spre o zonă ferită. Nimeni nu o băgă în seamă când Morana se îndepărtă de mulțime și merse după fată. Era exact ce avea nevoie.

Se opri în mijlocul drumului. Ce avea de gând să facă? Parcă nu ea era cea care își controla acțiunile. Parcă un monstru din lăuntrul său îi șoptea ce să facă, iar trupul îl asculta fără remușcare. Trebuia să supraviețuiască cu orice preț. Nu putea rămâne pe viață o hoață. Un preț atât de mic nu se putea compara cu viața pe care o putea trăi. Nu știa unde se afla, dar dacă stătea în umbră, putea afla totul pe parcurs. Avea s-o facă!

Întunericul era atât de gros, încât l-ar fi putut secționa cu tăișul unei lame. Nu visa, niciodată nu visase. Acum doar dormea. Era un somn adânc din care nu se putea trezi. Nu era moartă pentru că simțea slăbiciunea care o acompaniase timp de doi ani. Era atât de apatică, încât nici nu avea putere să se trezească. Morana ar fi preferat să stea o veșnicie în acel loc întunecat. Așa nu avea să simtă povara durerii și foamea ucigașă.

Pleoapele, grele de la somnul morții, se întredeschiseră, lăsând lumina slabă venită de la o lumânare să-i atingă pupilele dilatate. Morana își feri privirea, gemând și plescăind.
Un scaun scârțâi în apropiere și o cană de ceramică îi fu adusă lângă buze. Cu o putere pe care nu credea că o posedă, se ridică încetișor pe o parte, cu cotul sprijinit în așternuturi, și sorbi. Apa îi inundă gura și căzu în stomac, trezind la viață trupul uscățiv. Morana privi în jur și cercetă bătrânica din fața ei. O ajutase, dar rămăsese în viață. Cum era posibil? Nu o atinsese deloc? Era imposibil. Cum o ajutase fără să o atingă?

Cineva o salvase.

Nu mai fusese niciodată ocrotită.

Cum ar fi trebuit să se simtă? Bucuria care o încălzea însemna recunoștință?
Bătrânica de lângă ea, o salvase în ultimul moment, găsind-o pe fată încolăcită în blănuri într-un colț al pivniței. Îi fusese prea milă ca să o arunce în viscolul năprasnic, mai ales când văzuse că e ca un sac de oase. Morana nu mai știa exact de cât timp era pe drumuri, dar nu mâncase și nici nu băuse nimic de când fugise de la rege. Nu putea fi mai mult de două-trei zile, deși păruseră mai mult.

Morana era recunoscătoare fiindcă o lăsase să stea la căldură și să mănânce din puținul ei.

În cele din urmă adormi pe trosnetul în surdină al butucilor care ardeau în soba de teracotă din mijlocul camerei.

În următoarele săptămâni se înzdrăveni cât să îi fie de folos bunicuței care se pare că avea și un nepot pe nume Cadmus. Era tare simpatic, dar și tare supărăcios când ea refuza cu insistență să nu se joace cu el. Nu vru să le explice că ea putea ucide cu o atingere, dar bătrânica era înțeleaptă și-și dădu seama ce se întâmplă. Așa că o protejă așa cum putea, înfofolind-o. O ascunse de ochii lumii în acea căsuță și îi porunci nepotului să-și țină gura. El nu voia să asculte fiindcă era un băiat curios și mereu îi punea întrebări fetei de părul ei, de cătușele de la mâini și de ce e așa rea.

Chiar dacă era greu, ea visa la o viață nouă, la o familie pe care nu o avusese până atunci. De aceea, bunica Marta nu mai pierdu vremea și chemă un fierar pentru a o ajuta să se elibereze de cătușe.

Bărbatul își fixă ochelarii mai bine pe nas și vru neapărat să afle mai multe. Bunica trebui să o împingă pe Morana ca să prindă curaj. Fata își dezgoli încheieturile, dar nu i le dădu, iar când fierarul întinse mâna, ea și le trase. Bătrânica îi arătă fetei că fierarul poartă mănuși și nu poate păți nimic. Acesta lărgi cătușele cu doi clești metalici și, dintr-o ultimă sforțare, îi eliberă o mână. Lanțul căzu pe podea cu un troncănit.

Morana strigă entuziasmată. Mâna îi deveni ușoară ca o pană. Cicatricile stacojii erau proeminente, ca o brățară tatuată. A doua eliberare fu mai grea și dureroasă. Cleștele îi ciupi pielea. Două lacrimi se prelinseră pe obrajii îmbujorați. Morana se strădui să nu țipe. Își încleștă maxilarele și închise ochii în timp ce fu eliberată pentru totdeauna de povară.

Coșmarul se terminase. Acum era cu adevărat liberă.