Cătușele din fier îi rodeau încheieturile mâinilor. Morana era emaciată, dar nimic nu-i putea îndupleca pe cei doi soldați care o trăgeau afară din temniță, în gerul năprasnic, ca pe un criminal. Tânăra își târșâia picioarele goale prin stratul de zăpadă de câțiva centimetri. Viscolul îi biciuia trupul înveșmântat cu o pânză subțire, fluturându-i părul alb pe spate precum o pereche de aripi care se deschideau, pregătite să-și ia zborul. Trebuia să îndure acest chin doar câteva minute până ajungea la adăpostul castelului. Viața ei depindea de moartea altora. Doar gândul că avea să fie călăul regelui o îngrețoșa. Îi venea să fugă înapoi la adăpostul paielor, dar lanțurile oobligau să-i urmeze pe cei doi soldați. Dinții îi clănțăneau în gură. Fulgii îi încețoșau vederea. Avea degetele înghețate și abia mai putea face un pas. La intrarea în castelul întunecat, Morana căzu în genunchi. Soldații nu se apropiară de ea, ci doar o traseră mai tare de lanțuri. Nu voiau să o atingă.

 

– Nu pot…, murmură ea, lăcrimând din cauza durerii.

Avea gura atât de uscată, încât nu mai putea să implore milă. Cu un ultim efort, se ridică în picioare și parcurse cu greu coridoarele până la sala de execuție. Morana știa că era folosită în scopuri malefice, iar că regelui îi era totodată teamă de puterea ei. De aceea o ținea mereu flămândă și încătușată. De aceea o numise Morana. Credeau că era încarnarea Zeiței Morții.

Intră în camera nefastă cu o mică zvâcnitură în piept. Își înghiți toate emoțiile și sentimentele și deveni ceea ce meseria îi cerea. Pomeții îi ardeau, la fel și degetele de la mâini și picioare, cu toate că ea tremura din toate încheieturile. Focul mocnea liniștit în șemineul din partea stângă. Regele își mută atenția asupra ei. La picioarele sale stătea ghemuit un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, murdar de noroi și cu părul ud.

Când regele se apropie de fată, ridurile îi deveniră mai vizibile. Morana se zvârcoli și mârâi, dar soldații o țineau din scurt. Bărbatul pufăi nerăbdător și inspiră puternic. Morana se uita la blănurile lui cu jind. Ce n-ar fi dat să le poarte și să se încălzească la focul din șemineu. Totuși, avea să plece de acolo în clipa în care termina treaba aceea murdară de care regele nu voia să se prindă.

Regele le făcu semn soldaților să o aducă în fața victimei. Orice ar fi făcut acesta, nu mai avea nicio importanță. Nu avea să scape de la soarta funebră care îl aștepta. Morana – moartea – îl pândea. Dar până nu i se dădea semnalul, nu putea ataca prada. Regele se așeză pe tron și își mângâie barba deasă, încărunțită. Morana nu putea să-și ia privirea de la cicatricea orizontală de pe frunte. O cutremura de fiecare dată când o vedea. Nici ochii lui ca cerul furtunos nu-i putea agrea. Ura totul la el. Când regele îi strigă numele, se trezi parcă dintr-o reverie.

 

Ochii îi căzură din nou pe bărbatul încovoiat de spate, speriat de moarte. Morana îi zâmbi și îngenunche lângă el. Sărmanul se uita nedumerit la regele care căsca plictisit.

– E în regulă, îi spuse Morana. Totul se va termina repede.

Chipul ei câștigă încrederea omului. Regele suflă puternic. Era nerăbdător. Morana întinse mâna spre acesta, iar el se retrase tresărind.

– Ți-e teamă de o copilă? râse regele. Ar trebui să te las pradă lupilor?

Omul clătină din cap puternic. Morana îi atinse obrazul uscățiv și mânjit cu noroi. Oricine ar fi fost acesta, orice a făcut, nu mai conta în fața ei. Atât timp cât Morana nu se va opri, avea să trăiască. Viața lui în schimbul unei vieți neînsemnate. Așa prefera să creadă. Atinse cu buricele degetelor pielea sa aspră și nisipoasă, iar omul se holbă la ea, privirea întunecându-i-se. Se termină într-o clipă. Morana nici nu apucă să clipească, iar bărbatul era deja fără suflare la picioarele regelui.

Ropotul de aplauze neașteptat o făcu pe Morana să tresară. Nu era prima moarte pe care o executa la ordinul regelui, nici a doua, nici a zecea. Sincer, pierduse șirul în urmă cu doi ani, când libertatea îi fusese furată. De atunci era folosită ca o armă letală, ființa ei inocentă fiindu-i anihilată de ochii care o priveau de pe tărâmul morții. Sufletul ei murise.

– Luați bucata asta de carne din fața mea! urlă regele către gărzile de lângă ușă.

Morana nu se clinti din loc. Mâinile îi erau proptite în podea. Urma să o scoată din nou în viscolul de afară și să o închidă în temnița înghețată.

 

Gărzile ridicară trupul neînsuflețit, iar soldații erau pregătiți să o tragă din nou după ei.

Regele se ridică și făcu un ocol pentru a se feri de un potențial atac din partea tinerei. Însă încrederea îi crescu când văzu că fata nu se mișca. Morana încă privea în gol pentru că nu-și putea scoate din minte ochii aceia care se întunecaseră când sufletul părăsise trupul omului. Știa că era prea târziu pentru ea și îi era ciudă că nu simțea nimic după ce provocase moartea acelui bărbat cu propriile mâini. Se ura, dar își acceptase soarta. Până acum.

Un val de nebunie o trezi parcă la viață și râse cu o forță neașteptată. Ochii săi de fiară îl făcură pe rege să se îndepărteze. Lanțurile care o țineau se întinseră. Încercarea ei avea să fie stăvilită într-o clipă dacă nu făcea în acel moment ceva. Îi urmă pe soldați, dar ei se împiedicară de rosturile podelei. Morana se aruncă peste unul dintre ei. O singură atingere fu îndeajuns pentru a-l răpune. Al doilea se uita ba la ușă, ba la rege. Știa deja că nu avea nicio șansă în fața Zeiței Morții. Se avântă spre ieșire. Morana se luă după el, târând lanțurile în urma sa. Îi atinse mâna cu degetele și acesta se prăbuși la pământ.

Frântă, Morana căzu la picioarele lui. Mintea i se încețoșă, dar mai avea o singură misiune de îndeplinit. Sabia scârțâi, iar fata își întoarse capul, simțind gustul amar al fierii. Picioarele nu o mai ascultau, dar nu voia ca acesta să fie sfârșitul ei.

– Copilă nerecunoscătoare! Ai uitat cine ți-e stăpânul?

Regele ținea sabia întinsă, pregătit de atac. Nu se putea apropia de el. Ar fi fost sinucidere curată. Meritau pacea și liniștea regatului sacrificiul ei? Măcar atât putea face după atâta pagubă. Și poate într-o zi păcatele i se vor spăla. O singură atingere era suficientă pentru a-l răpune, dar sabia aceea îi stătea în cale.

 

Lanțurile zăngăniră când se ridică, luându-și inima-n dinți. Avea să-și dea viața pentru a salva altele. Prinse cele două lanțuri și le avântă spre rege, care se feri cu un mârâit. Apoi râse. Morana era un schelet umblător, iar el era un munte de carne, îmbrăcat în armură și blănuri. Cine se credea ea? Dar Morana avea voință și o dorință nestăvilită de a dispărea de pe lumea asta. Continuă să arunce lanțurile spre rege. În cele din urmă îl încolți la perete. Sabia lui era ațintită spre ea, iar fata știa că vârful ascuțit avea să o străpungă în piept. Dar nu înainte de a lua o viață cu ea.

Sabia se ridică în aer și tăie aerul în direcția ei. Lanțurile se ciocniră de tăișul care sclipi. Verigile din fier se încolăciră în jurul sabiei, iar regele scrâșni când mâinile i se loviră de metalul dur. Morana nu așteptă și trase într-o parte de lanțuri, smulgând sabia din strânsoarea adversarului. Apoi, când ea întinse mâna, regele nici nu apucă să clipească. Totul se termină brusc pentru amândoi. Morana rămase fără respirație în timp ce regele se prăbuși în fața ei. Se clătină și se sprijini de perete. În final, doar ea rămase în viață.

Fata se uită la sabie și își dădu seama că regele nici măcar nu știuse să lupte pentru că arma lui fusese ea. Morana era atât de obișnuită cu lanțurile acelea pe care le purta de doi ani, încât le simțea ca pe niște extensii ale brațelor. Și nimeni nu le putea controla mai bine ca ea. Viclenia sa avea să ia sfârșit dacă nu dispărea de acolo în clipa următoare. Nu avea cheia cătușelor, deci era nevoită să care lanțurile în continuare în ciuda durerii și efortului, dar nu înainte de a lua ceva de care avea nevoie.

Se strecură pe lângă stâlpi, cu lanțurile încolăcite în jurul pieptului și blănurile acoperindu-i trupul firav. Înota în cizmele regelui, dar era mai bine decât fără ele, mai ales că avea să iasă în viscolul neîmblânzit. Cu un zâmbet larg pe față, Morana părăsi castelul și se avântă în noapte. Nu-i venea să creadă, dar era încântată că-l omorâse pe rege și, pentru prima dată după mult timp, inima îi tresări de exaltare.

Morana era demult plecată de la castel când moartea regelui fu descoperită. Răzvrătirea avea un gust desăvârșit al victoriei. O chema pe nume. Îi promitea control absolut asupra vieții ei, iar ea avea să plătească oricât pentru un dram de libertate. Nimeni nu o mai putea opri deoarece preluase frâiele destinului ei.