Morana continuă să o urmărească pe fata care se opri la fântână pentru a-și lua un pahar cu apă de băut. Era simplu! Morana se uită în jur, dar străduța era pustie, fiindcă în zonă se lucra la o clădire. Se duse la ea și îi zâmbi.

– Scuză-mă, dar mi-e sete și n-am pahar. Ai putea să mi-l împrumuți pe al tău?

Fata blondă surâse. Morana nu mai auzise niciodată o voce atât de suavă. Era fermecată. Avea ochii mari și lucioși precum cristalul și albaștri ca cerul. Trupul nu era mai înalt decât al ei. Morana părea că se oglindea în tânăra fată. Totuși, buzele celeilalte erau moi, pufoase și trandafirii, iar zâmbetul prietenesc. Dar nu era momentul să se emoționeze, oricum nu
era persoana care să simtă ceva pentru victimele sale. Regele ei contribuise săptămânal la denaturarea sufletului ei nevinovat.

Tânăra întinse paharul spre Morana, care își ridică mâna și stătu o clipă cu ea în aer. Avea să o atingă și să îi ia locul. O făcu. Capul fetei se lovi de granitul gurii fântânii și căzu fără suflare la picioarele Moranei care se uită la ea fără nicio remușcare. Nu era nici momentul să se enerveze pe natura ei, așa că își ocupă mintea cu altceva. Nu era nimeni să o vadă schimbându-și hainele cu ale celeilalte. Pe ecusonul cămășii era un nume. Morana deveni Cajsa Karawek.

 

În zilele în care viscolul lovea năprasnic căsuța de lut a bunicii Marta, copiii ascultau povești nemuritoare de la singura figură părintească:

– Într-un tărâm îndepărtat în care pacea era respectată și iubirea și-a găsit locaș în inimile a doi tineri, nu exista niciun păcat ascuns sub formă de ură, moarte, invidie, trădare sau minciună. Cuplul era tare îndrăgit de familie și prieteni. Trăiau ca în paradis, într-o lume perfectă. Însă cineva îi urmărea din umbră. Fratele mai mare al băiatului se îndrăgostise de fată din ziua în care cei doi făcură cunoștință. Frumusețea ei, chipul gingaș, privirea atotcunoscătoare, ochii verzi, nasul mic și rotunjor, buzele de culoarea petalelor de trandafiri și pomeții îmbujorați, totul l-au atras într-un joc periculos. Ambiția lui l-a împins să meargă mai departe, căutând-o pe ascuns. Subtilitatea lui a păcălit-o pe fată, crezând în minciunile lui. Fiind fratele mai mare se presupunea să aibă grijă de viitoarea cumnată prin atenții și gesturi de bune maniere. Dar discuțiile lor se prelungeau până în miez de noapte și uneori chiar mai mult.

Dar aceasta a fost prima greșeală în lumea lor.

Păcatul a intrat în lume atunci când fata a fost ispitită să-l mintă pe iubitul ei. Acesta simțea că fratele lui e suspect, dar avea încredere prea mare în ea, deoarece se gândea că nimic nu putea distruge ceea ce aveau ei doi. Însă minciuna nu a putut rămâne ascunsă. Relația secretă a fost dezvăluită. Iubitul ei i-a prins pe cei doi împreună. Atunci fata a înțeles că e deja prea târziu să repare ceva stricat. Nu mai putea fi cu iubitul ei. Relația lor nu mai era perfectă. Așa că ea l-a refuzat. Credea că fratele lui o va salva de la păcat, că o va proteja.

Implorările iubitului ei nu s-au oprit, iar pe fratele lui au început să-l agaseze. Așa că i-a propus fetei să meargă la băiat cu un dar de împăcare și să rezolve situația.

Fata i-a dat un trandafir alb într-o cutie din sticlă.

El s-a bucurat și a ridicat trandafirul în dreptul nasului. Apoi a strâns-o pe fată în brațe. Stând așa o vreme a simțit că ceva îi curge din nas. S-a dat la o parte, realizând că sângele îi pătează hainele. A căzut slăbit la picioarele iubitei sale. Praful otrăvitor din trandafir i-a atacat plămânii. Însă era prea târziu pentru el. Norii s-au dat la o parte, descoperind luna plină care lumina corpul fără viață al băiatului.

Legenda mai spunea că în acea seară a fost martoră o lebădă care a trecut sub lumina lunii și i-a luat sufletul. De atunci se vorbea că de fiecare dată când luna era sângerie, se vedea trecând pe cerul întunecat o lebădă de aur, strigând și căutând. Își căuta iubita și o implora să se întoarcă la el.

– Vreau să o văd și eu, spuse Cadmus. La vară mă uit în fiecare zi la lună. Sigur o să văd lebăda-spirit!

– E doar o legendă, dragule. E doar o poveste transmisă din generație în generație. I se spune „Păcatul Lunii roșii”.

Morana știa că era o poveste, dar i se păruse totul prea real. Totuși, simțea că avea lacune. Unde era acel tărâm unde nu exista păcat? Și când a avut loc evenimentul? Dar la ce se gândea ea? Nu putea afla mai multe decât stând și ascultând din poveștile bunicii.

Dar Marta nu a mai pomenit de acel cuplu și ce s-a întâmplat cu lebăda. Presupuse că nici bunica nu-și mai amintea detaliile.

Când vara sosi, Morana era deja o adolescentă voinică. Avea o viață confortabilă în mica locuință de la marginea satului.

Era o zi liniștită de Duminică atunci când Morana se întrebă de ce toată lumea se îndreaptă în aceeași direcție.

– Merg să se roage Lebedei, îi răspunse Cadmus la întrebare.

– Dar nu era doar o legendă?

– Bunica nu crede în religie, nici în povestea Lebedei aurii. De aceea o consideră o fabulă. Însă unii spun că vremea capricioasă se datorează răzbunării Lebedei. Merg acum să se roage să-i potolească mânia.

– De cât timp…

– Dintotdeauna a fost așa.

Aproape tot satul credea în Legenda „Păcatul Lunii roșii”, numai Marta nu. Ceva s-a întâmplat în trecutul ei sau poate povestea chiar nu era reală. Dar atunci de unde a izvorât atâta credință în această ființă celestă?

– Vreau să știu mai multe.

– Doar dacă îmi spui secretul tău. De ce-ți acoperi mâinile?

Morana îngheță. Evitase subiectul de fiecare dată și era pregătită să schimbe subiectul când clopotul mare al bisericii bătu ora fixă și îi fură atenția. Atunci Cadmus profită de neatenția ei și o apucă de încheieturi.

Morana își trase mâna, dar Cadmus insistă și de data asta o prinse de brațul gol. Ochii i se întunecară pe loc și căzu la picioarele ei fără viață.

Morana strigă la el panicată, încercând să-l aducă la viață, dar era prea târziu. Se uită în jur, dar nu observă niciun martor la crima ei accidentală. Nu putea da de bănuit, așa că singura ei scăpare era să fugă. Înainte să se întoarcă oamenii la casele lor, ea era demult plecată.

După ce-și potoli setea, se întoarse în mulțime de parcă nu se întâmplase nimic, lăsând corpul lângă fântână.

Oricum nimeni nu avea să afle vreodată că ea era criminalul acelei fete. Mai ales că o îmbrăcase cu hainele ei și îi prinsese părul într-un coc ca să-i mascheze aspectul. Toți aveau să creadă că cea care murise era doar o țărancă.

Chiar dacă alții îi dăduseră o identitate bazată pe aparențe, Morana își schimbase menirea prin noua sa identitate. Privi încrezătoare mulțimea de tineri care se pregăteau să intre în clădire. Așa cum se aștepta, le erau verificate ecusoanele. Nu avea de ce să se teamă. Își duse mâna la gât și prinse lebăda din argint cu degetele. Era singurul obiect pe care-l păstrase. Nici ea nu știa de ce, dar simțea că o întărea.

Tinerii se răriră încetișor și urma să fie verificată de un bărbat de vârstă mijlocie. I se părea ciudat că era atât de lejer îmbrăcat. Erau mulți așa, femei și bărbați care verificau tinerii și îi lăsau să intre în incinta Academiei. Inima îi bătu cu putere de câteva ori, dar reuși să o domolească la timp. Schiță un zâmbet când bărbatul se uită la chipul său și la nume. Cui îi păsa de ea? Doar erau sute de tineri care intraseră aici. Răsuflă liniștită când o lăsă să plece. Și apoi?

Urmă calea celorlalți. Mulți dintre ei se îndreptau într-o singură direcție înainte ca fetele să o ia într-o parte, iar băieții în alta. Majoritatea studenților aveau sacoșe sau bagaje mari. Ce însemna asta?

În holul principal se declanșă isterie care o făcu să-și întoarcă privirea. Fetele țipau extaziate, în timp ce băieții șușoteau pe la colțuri, dezamăgiți de ceea ce vedeau și simțindu-se parcă inferiori. Apoi calea se deschise și Cajsa încremeni.

– În sfârșit, spuse un tânăr venit parcă din paradis, te-am găsit.

Cajsa se holbă, neputând să se clintească din loc. Inima îi bubuia. Obrajii i se înfierbântară. Nu avea nicio idee de ce se simțea așa. Fetele din jurul tânărului își înghițiră suspinele când văzură că acesta se uita doar la una. Acea fată părea mai specială decât oricine altcineva din jurul lui. Cajsa voia să se uite în altă parte. Nu se simțea intimidată, ci emoționată. Era o senzație care-i înmuia genunchii și o făcea să creadă că avea să zboare din clipă în clipă. Dintr-odată, parcă erau numai ei doi în acel loc. Cajsa voia să se simtă așa pe vecie. Era ceva cald și dulce în acea emoție. O făcea să vrea să iubească. Voia să se lase în voia acelei dorințe apetisante. Cămașa lui albă cădea lejer peste pantalonii negri, iar părul său negru era vâlvoi, de parcă tocmai fugise câteva mile. Ochii tânărului o țintuiră, prinzând-o în mrejele suspansului. Obrajii lui înroșiți și plini erau umeziți de sudoare, iar Cajsa își simți pomeții arzând.

Privirea băiatului coborî spre pieptul ei, unde se odihnea pandantivul în formă de lebădă. Era atât de aproape de ea, încât era obligat să-și încline capul, însă Cajsa nu-și putea lua ochii de la el și buzele sale. Simți un fior în stomac – un mic fluturaș care-și deschise aripile și zbură – când realiză că băiatul devenise conștient de felul în care se uita la el.

Studenții aveau să-i afle secretul dacă el avea să o atingă. Urma să fie judecată și omorâtă. Nu conta de unde provenea, ea era o armă letală. Făcu un pas în spate, dar băiatul se luă după ea. Cajsa nu se opri până nu se lovi cu spatele de perete. Nici el nu se dădu bătut. Tinerii care-i urmăreau tăcură pe rând și nici șoaptele nu se mai auzeau.

Băiatul își înclină capul, dar Cajsa nu fu destul de rapidă. Buzele li se atinseră. Ceva explodă în Cajsa ca un spectacol de artificii. Ea era noaptea, el era lumina sclipitoare.
Cajsa era sărutată pentru prima dată în viața ei.

Dinăuntrul său se năpusti la suprafață o forță întunecată și de necontrolat. Era pentru prima dată când o simțea atât de profundă. Bucuria ei se transformă în cenușă.

Cajsa îi dădea sărutul morții.

Nu mai conta cine era acest tânăr. Avea să moară la picioarele ei, iar ea nu era destul de puternică să-l protejeze